Amintiri din liceu, partea I

A fost o data, nu demult, acum 4 ani, intr-o tara numita Romania, intr-un judet numit Arges si intr-un oras numit Pitesti, un liceu pe nume „Alexandru Odobescu”, la care s-au adunat in clasa a 9-a B, 28 de copii, care de pe unde. Si toti copiii astia, odata ajunsi in clasa, se mirara grozav unii de altii, d-na diriginta de toti, si toti de d-na diriginta. Fiecare avea o trasatura definitorie: parul rosu al Andradei parca a iesit primul in evidenta, fiind remarcat mai ales de d-na diriginta, care a insistat (fara prea multe rezultate) sa se schimbe intr-o nuanta mai naturala. Au mai fost si alte frizuri remarcate, precum parul lung si balai al Andreei, care ne spunea ca  „nu o lasa tati sa se tunda”, si parul negru si des al lui Petrica.

Chiar de la inceput, toti profesorii incercau sa ne spuna ca de-acum gata cu joaca, deja avem responsabilitati… pentru noi joaca de-abia incepea. Si cum noi veneam mereu la scoala cu unicul scop de a invata, si mereu cu chef de ore, totul ni s-a parut o joaca.

Rand pe rand, am inceput sa ne cunoastem profesorii, si trebuie mentionat faptul ca primele ore cu acestia au fost foarte interesante.

In clasa a 9-a, primele doua ore consecutive de Fizica si pauzele aferente au fost acaparate de domnul Georgel si discursul sau, sau „speech”, cum ii mai spunea dansul. Bineinteles, am fost mirati ca nu mai eram tratati ca niste copii, insa ne-a mai uimit si faptul ca un om poate sa insiruiasca atatea idei, neintrerupt, timp de 2 ore.

Orele de info au fost intotdeauna distractive, oricat de multe ar fi fost ele. Habar nu aveam noi cand scriam optiunile pe fisa de inscriere la liceu ca vom face vreo 7 ore de info saptamanal, si ca o sa lucram intr-un program cu fond albastru care din cand in cand se facea negru daca rezolvam bine problema. Si daca ne aminteam sa apasam F2 inainte sa se blocheze.

Orele de mate au fost intotdeauna exercitii de concentrare maxima… Mai putin intr-o zi, cand lui Cosmin i s-a facut sete rau, si fasaitul capacului sticlei de suc l-a facut pe d-l profesor sa remarce ca venise (si el) la ora, si ca voia pesemne sa fie ascultat. A si reusit, destul de repede, lucru care a fost apreciat de colegul nostru in pauza: „pai daca eu iau un 2 in 30 de secunde, imaginati-va ce as face in 20 de minute cat stati voi la tabla!…”

-va urma-

Amintiri din liceu, partea a II-a

Amintiri din liceu, partea a III-a

Amintiri din liceu, partea a IV-a

Amintiri din liceu, partea a V-a

Greseala mea…

Am o greseala pe blog! Oricat m-as fi straduit eu, uite ca s-a strecurat pe acolo printre randuri. Desi imi place foarte mult sa scriu corect gramatical, am gresit din neatentie, si am mancat o litera.

Ghici cine a identificat-o! Cea mai mare vanatoare de greseli din casa….mama! Asta se intampla la nici 3 minute dupa ce i-am dat link-ul cu blogul sa imi spuna ce parere are.

Consecinta: dandu-si  seama ca imi e foame, saptamana aceasta mi-a trimis mai multa mancare la pachet, ca sa nu mai mananc litere. Dragut, nu-i asa?

Dau un pupic cui o gaseste.

Studentii si mancarea

De obicei, duminica este ziua in care Regia vuieste ca un musuroi: studentii vin de acasa, sau se duc sa isi ia pachetul trimis de mamica. Ieri am participat si eu (de doua ori) la aceasta activitate colectiva, mai intai impreuna cu Emma. Mult-asteptatul autocar a sosit repede, numai ca nu eram singurele de pe acolo. O multime de studenti (vreo 30 tot erau) s-a ingramadit catre micutul autocar care era intesat de pachete. Era o atmosfera ciudata, era liniste, si toti aveau o privire ciudata, se indreptau spre mancare ca niste vampiri spre o prada vie.  Cel mai amuzant a fost faptul ca usa pentru pasagerii din spate abia s-a putut deschide, deoarece erau pachete peste pachete, pana la nivelul scaunelor. Emma imi zisese pe drum ca mama ei a avut noroc ca a ajuns mai devreme, altfel nu mai avea unde sa puna bagajul. Plecand spre camin, in jurul autocarului am remarcat un miros de mancare gatita (nu vreau sa ma gandesc cum mirosea inauntru) si ma gandeam ca asta e viata de duminica seara a studentului infometat…

O sa povestesc acum de alt student infometat (eu!) care era sa ramana fara mancare o saptamana… De obicei imi iau pachetul de la Gara de Nord, iar trenul ajunge la fix, din 2 in 2 ore. Eu, mereu cu capul in nori, ma gandeam la faptul ca trenul spre Pitesti pleaca la si 20, si contopind informatiile acestea, in mintea mea pachetul ajungea la si 20. Nu m-am grabit in drumul spre gara (noroc ca a sosit metroul exact cand intram pe peron!). In metrou imi suna telefonul, si incep sa vorbesc, sa povestesc, sa visez la excursia aceea la ski in Austria… si tot vorbesc eu, ajung in gara, ma plimbam pe acolo, ceasul se face si 10, eu eram linistita, conversam…cand parca m-a palit ceva! Trenul era la peron, si cand am ajuns acolo deja pleca spre garaj. Conductorul bineinteles ca era in celalalt capat, si, ca niciodata, trenul avea 4 vagoane luuuungi! Am inceput sa alerg, norocul meu fiind ca mai era un student la fel de aiurit si probabil mai infometat ca mine (dar care nu chiulise la orele de sport) si a ajuns la conductor mai repede. Mi-am recuperat mancarea, insa acolo au mai ramas vreo doua pachete nerevendicate. Probabil ca le era si conductorilor foame. Acum ma gadesc: bine ca nu mi-a pus mama si bani in pachet! Ma duc sa ma infrupt din mancarea pt care am alergat aseara.