Trecand prin Austria, am decis ca destinatiile sa nu se limiteze la marile orase, ci sa includem si ceva „de-al lor”. Asa ca am deviat putin de la intinsa autostrada, pentru a merge pe o sosea pitoreasca, pe langa lacurile Attersee si Mondsee.
Mondsee, Austria
Am mers de-a lungul lacului Attersee pana la Inselcamp, campingul pe care l-am ochit de acasa, pe internet.
Plimbare in Salzburg… sau, mai bine zis, Salzburg in pas alergator. Am avut pentru Salzburg o zi, in care am vrut sa vedem tot! Am avut parte de nori, de ploaie, de soare, si de un oras minunat!
Salzburg, Mirabell Schloss
Sa incepem cu o informatie turistica: Salzburg inseamna “castel de sare”. Orasul este construit in stil baroc.
Salina Slanic Prahova este locul unde am mers weekendul trecut, ca sa scapam de canicula bucuresteana.
Cealalta varianta ar fi fost sa ne prajim la soare prin strandul Tineretului (care by the way, este renovat si arata super – mai ales in timpul saptamanii).
Trebuie sa recunosc faptul ca multi oameni au vrut sa scape de caldura in duminica aceea, pentru ca am stat la o coada de 40 de minute pana la intrarea in salina.
Asadar, mi-a fost indeplinita dorinta de a revedea salina… Nu mai fusesem acolo de cand eram mica, si nici mare lucru nu imi aminteam.
Cum a fost? Liftul m-a dezamagit; a ramas asa cum il stiam: neincapator si scartaia din toate incheieturile.
Insa cand am coborat… temperatura de 13 grade si-a spus cuvantul: eu eram imbracata in pantaloni scurti si sandale, insa nu am tremurat foarte mult, caci m-am obisnuit. Baietii insa… se cam grabeau cu vizitatul.
Salina este imensa, am ramas impresionata, tavanul era…. departeeee, si nelamurirea generala a fost: oare cum or schimba astia becurile?! Mi se parea ca suntem atat de mici, in imensitatea aceea de pestera de sare, e un sentiment foarte ciudat. In rest… sculpturi, galerii neluminate care iti dadeau un sentiment de neliniste, ca si cand acolo s-ar fi ascuns cine stie ce monstru imens, paturi pentru cei care vin la tratament, teren de forbal, niste masini cu pedale, si nelipsitele standuri cu kitsch-uri.
In poze apare o lumina ciudata, care in salina nu se observa, cred ca e reflexia becurilor pe zidul de sare, care mai contine si alte minerale.
Cand am iesit, am aflat ca la suprafata a fost furtuna cat timp am vizitat noi salina, si in consecinta toate strandurile din zona erau libere. Dar nu aveam costumele de baie la noi, asa ca am mancat o ciorba si ne-am intors in capitala.
Pentru cei interesati, tariful este 14 lei (adulti), si 7 lei (eelevi-studenti). Programul era pana la ora 15, insa au tinut deschis sa intre toata lumea (sa mai faca si ei niste bani). Inauntru e foarte frig, asa ca luati-va haine groase.
Imediat cum a inceput vacanta, mi-am luat piciorul de lemn, carligul, peticul pentru ochi, ocheanul si papagalul si am plecat pe mare.
Nu am stat mult, pentru ca din cauza raului de mare ne-am intors (in vreo ora), si o persoana a fost lasata pe mal: eu!
Par asa de vesela in poza aceasta, dar sa ma fi vazut dupa vreo 15 minute.. eram verde la fata.
E a 2-a oara cand experimentez raul de mare, si acum sunt convinsa: barcile nu sunt pentru mine… 😦 (ps. am baut ceai de ghimbir, am luat niste pastile homeopate si 1 emetostop si nimic nu a avut efect). Am avut noroc cu Alice care stia o tehinca de apasat pe umeri, si cu Vali, care m-a legat si ma tinea bine, sa nu ma „scurg” in apa, pentru ca eram moale ca o carpa.
In apararea mea, pot spune ca atunci cand am iesit din portul Mangalia, valurile erau imense. Din nefericire, eu am fost „captiva” pentru cateva minute fix la prora, si din cauza valurilor ma simteam ca si cand m-as fi plimbat cu un lift foarte rapid de la un etaj la altul.
Yachtul era impresionant, foarte luxos, avea chiar si 3 dormitoare in care puteau dormi 6 persoane. Inauntru avea tot ce iti poti imagina intr-o casa: aragaz, cafetiera, frigider, masa, scaune, un coltar, 2 toalete, dus etc.
A fost frumos, insa nu cred ca o sa mai incerc si alta data… chestia asta e pentru oameni rezistenti, „caliti”.
Ps. Multumiri skipperilor Anca si Andrei, care au condus yachtul, si echipajului-ajutor, care a avut un rol foarte important acolo pe barca.
Saptamana trecuta am avut ocazia sa merg la Ateneu (multumesc, Diana!), unde s-au decernat premiile galei Business Hall of Fame, Romania.
Desi scrisesem cateva randuri in care am incercat sa descriu ce am vazut acolo, mai bine las imaginile sa vorbeasca de la sine. Totul este grandios la Ateneul Roman, si merita sa mergeti acolo macar o data in viata.
Impresii de la concert: über – mişto concert, melodii celebre, sunetul/vocea a fost impecabil/a, un solo de chitară cum n-am mai văzut în viaţa mea (15-20 de minute omul ăla aproape că şi-a dat sufletul pe scenă, cu chitara în mână), o mare de oameni care aplaudau şi cântau în acelaşi timp, atmosferă „electrica”, o locomotivă impresionantă pe scenă, jocuri de lumini, artificii, salve de tun, o femeie gonflabilă uriaşă, un clopot, ţiuit de urechi şi dureri în gât a doua zi…
Un concert extraordinar, cred că mă zgâriam pe ochi dacă nu mergeam… cel mai tare concert rock din România, după cum spune majoritatea participantilor.
Un filmulet si-o poza, ca mi-e tare somn… restul maine. I’m absolutely Thunderstruck!
Ieri am simtit nevoia sa fac/facem ceva spontan, asa ca pe la 18.30 ne-am hotarat sa mergem la teatru. Nu prea aveam din ce alege, insa am renuntat la o piesa intr-un teatru clasic, pentru o piesa moderna, in podul restaurantului LaScena. Piesa a inceput la ora 20, si a durat 1 h si 30 min. S-a numit „The blue room„.
De la inceput, mi-a placut locatia: podul era micut, dar aranjat ca pentru o piesa. Bancile pe care am stat erau foarte aproape de „scena”, care nu era o scena propriu-zisa. Am stat foarte aproape de actori, si le-am putut vedea foarte bine expresiile fetelor.
Despre piesa, am cuvinte de lauda: doi tineri actori, Iulia Lumanare si Radu Micu au jucat cate 5 roluri de fiecare, de 2 ori. M-a impresionat ca au reusit sa tina minte atatea replici, si au intrat foarte bine in pielea personajelor.
Piesa a vrut sa scoata in evidenta un cerc vicios, care se invarte in jurul sexului, si in care „fiecare nas isi are nasul”. Fiecare personaj admira/iubea un alt personaj, si la randul lui era iubit/admirat de altul. Pe rand, s-au jucat 10 scene:
-prostituata – taximetristul
-taximetristul – studenta
-studenta – baiatul gazdei
-baiatul gazdei – sotia politicianului
-sotia politicianului – politicianul
-politicianul – eleva
-eleva – scriitorul celebru
-scriitorul – actrita
-actrita – admiratorul bogat
-admiratorul – prostituata.
Mi-a placut faptul ca piesa a avut un caracter circular, si cred ca abia pe la jumatate mi-am dat seama ce se intampla de fapt, si ca se va termina intr-o scena in care apare primul personaj, prostituata. Per total, a fost o seara interesanta, care cred ca se va mai repeta.
Marţi seara, după Paşte, m-am întors în Bucureşti. Am luat trenul de la 21.15, care ajunge la 23.
Am ajuns la gară puţin mai devreme, mi-am luat bilet şi m-am urcat în tren. Deşi nu eram decât vreo 5 persoane care mergeam la Bucuresi la oră aceea, trenul avea 3 vagoane supraetajate.
Pleacă trenul. Vine controlorul. Scot biletul. Şi urmează conversaţia:
-Don’şoară, la ce v-aţi mai luat bilet pă timpu’ asta? (era noapte şi ploua) Ce, n-aţi mai mers cu naşu’?
-Mi-am luat bilet pentru că îmi iau întotdeauna bilet, şi am şi reducere de student.
-Da’ ce, nu va place cu naşu’?!
-?!!??!?
Tăcerea din partea mea a purtat rol de încheiere a conversaţiei.
Ceilalţi 2 care mai erau în vagon cu mine au „cotizat” la naş: 20 lei, şi le-a dat rest 5 lei înapoi, că ei nu aveau schimbat.
Apropiindu-ne de Bucureşti, toţi controlorii din tren au migrat către primul vagon, trecând încă o dată prin vagonul în care mă aflam şi eu. Acelaşi controlor, atât de ofticat că am dat banii pe bilet în loc să îi dau lui, se opreşte iar în dreptul meu şi îmi spune:
-Ce, don’şoară, n-aveţi încredere în controlor? Dă la Piteşti aţi urcat? Mai sunt fete tinere care vin cu naşu’ la Bucureşti, să ştiţi… [privire plină de subînţeles] De ce aţi mai dat banii pe bilet?
I-am răspuns că mi se pare normal să plătesc pentru un serviciu pe care îl folosesc, şi atunci a săltat din umeri a neînţelegere şi şi-a văzut de drumul lui.
Mie mi se pare inadmisibil aşa ceva… să îmi propună controlorul diverse târguiri… dar în ţara în care trăim nu ar trebui să ne mai mire nimic…
Post-ul acesta asteapta de ceva vreme sa fie publicat, si abia acum am reusit sa adun si ultima bucatica a puzzle-ului: filmuletul 😀 .
In mini-vacanta dintre semestre, Vali mi-a facut cadou (pentru ca am fost cuminte) cateva zile de ski in Azuga. Am prins vreme de toate felurile: senin, viscol, ninsoare, senin iar.
Am skiat pe partia Sorica, unde a fost divin, mai ales dupa ce a trecut ratracul seara si apoi a nins. Am prins si cateva cazaturi (de fiecare), si oboseala cat cuprinde. Dar mai bine va las sa vedeti filmuletul, ca sa va convingeti cat de misto a fost partia.
Da, eu sunt in filmulet. Va rog sa nu radeti de mine, nu stiu de ce imi tineam mainile asa. Poate eram prea concentrata sa nu ridic piciorul. 😉
ps. Dupa lungi rugaminti si insistente, Vali a fost de acord sa ne dam si pe partia Cazacu (care teoretic era inchisa). Mare greseala! Nu era batuta (nu stiu de ce), am urcat foarte mult (ca sa evitam nu stiu ce avalansa), si am ajuns jos transpirati si de 2 ori mai obositi. Si cu dintii clantanind din cauza bolovanilor de gheata. In rest a fost super. Nu o sa mai vreau pe partii inchise niciodata ❗ .
Nu stiu care e cea mai potrivita urare pentru aceasta ocazie, dar nu pot sa dau martisoare tuturor 😛
Inca de cand eram mica imi placea sa primesc martisoare, si aveam adevarate colectii acasa. Bineinteles ca imi placeau mai mult ale mamei, erau mai multe si mai frumoase.
Astazi am fost la un targ de martisor la 
Muzeul Taranului Roman, si, spre surprinderea mea, am platit taxa de intrare: 2 lei pentru studenti, 5 lei adulti. Cam piperata intrarea, insa inauntru nu am vazut la nicio taraba binecunoscutele kitsch-uri ce ne invadeaza in aceasta perioada. Totul era hand-made, facut din cele mai ingenioase materiale si erau o gramada de martisoare haioase si deosebite.
Daca nu v-ati facut inca provizii, (cred) ca mai aveti timp. In plus, daca nu aveti idei, puteti sa luati martisoare in functie de zodie. La mine se potriveste de minune: imi plac chestiile haioase.
Daca ati terminat 
cumparaturile de martisor, puteti vedea ce martisoare traditionale erau pre vremea stra-stra-stra-bunicilor.
Apropo, de Babe ce stiti?
M-am intors din sesiune, din vacanta, cu forte proaspete 😀 Zau, am o energie pozitiva care sper sa dureze cat mai mult.
Nu prea am avut chef sa scriu, fiind presata de deadline-urile si de examenele Politehnicii. Insa mai e ceva vreme pana cand se vor aduna iarasi norii negri ai Politehnicii. Pana atunci, sa va povestesc ce am mai facut.
Pai am fost la ski in vestita statiune Poiana Brasov. Care este un mare fas…. O fi fost ea candva „perla montana a turismului romanesc”, dar s-a cam ales praful de ea.
Am pornit dis de dimineata cu chef de ski, numai ca vremea nu prea a tinut cu noi: a fost un vifor cumplit, abia vedeam la cativa metri in fata. Eu fiind mai nesigura pe talentele mele de skioare, am sugerat (a se citi: impus!) sa coboram prima data pe Drumul Rosu, ca e partie mai usoara, sa ma obisnuiesc putin cu skiurile. Dupa ce am parcurs o buna bucata din Drum, nu stiam cum sa iesim mai repede de pe el: era plin de pietre si ne-am zgariat skiurile intr-un mod barbar. Am gasit o scurtatura care dadea in partia Subteleferic, intr-o zona abrupta si plina de cocoase. Eu eram in dubii si parca nu as fi exclus in totalitate posibilitatea intoarcerii inapoi, insa Vali m-a convins, si am coborat (incet, dar sigur). Partia nu era excelenta (erau pietre si aici), insa a fost mai bine decat pe Drumul Rosu.
La urmatoarea urcare, am ales alta partie: Sulinar. Nici aceasta nu era bine batuta, si in plus era si ceata/viscol. Am parcurs o portiune prin padure, si am ajuns pe partia Bradul. Acolo am dat de multa (multa) lume, multi incepatori, multi care isi asteptau randul la telecabina de vreo ora, toti inghesuiti pe o partie de 400 m, ce semana cu un damb. Macar aici nu erau pietre.
Am fost apoi sa ne incalzim putin cu un vin fiert, moment in care am constatat dureri extreme la degetele de la picioare, si am renuntat la ski pentru ziua in curs. Nu inainte de a mai da o tura pe partia Bradul, si de a vedea cum oamenii, in loc 
sa bage cartela si sa plateasca pentru teleski, isi contorsioneaza picioarele printre fiarele instalatiei, pentru a trece fara sa plateasca. Romanul e inventiv!
Ajunsi la cazare, am facut recensamantul pagubelor: 2 degete mari de la picioare cumplit de dureroase, si de culoare mov/negru. De tinut 
minte: in clapari trebuie sa iti poti misca degetele, asa ca nu e nevoie sa iti iei sosete foarte groase.
A doua zi, nu am mai putut skia sub nicio forma, asa ca am dat o tura prin Brasov, care este foarte frumos iarna. La intoarcere, am trecut pe la castelul Peles, si l-am fotografiat putin.
A fost o mini-vacanta/sarbatorire frumoasa, de neuitat, din multe puncte de vedere 😉
„Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din poveşti: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Şi-n cuprinsul larg, uriaşul policandru al cerului îşi aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de dans.”
Nimic nu se compara cu o vizita acasa… si nici cu o plimbare prin frig si ninsoare, in centrul Pitestiului frumos decorat de sarbatori. Las imaginile sa vorbeasca de la sine.
Cismigiul este impodobit de sarbatori.
Acolo se afla poate cel mai frumos brad pe care l-am vazut pana acum in Bucuresti. 
In plus, scena cu renii imi aduce aminte de scrisorile lui Mos Craciun.
Scena cu nasterea lui Iisus Hristos este prezenta si ea, aducandu-ne aminte de adevarata semnificatie a Craciunului.
Pentru a va bucura de aranjamente, va recomand sa mergeti acolo dupa ora 23, cand comerciantii isi inchid buticurile care dau pe-afara de kitch-uri, mirosurile de mici si pastrama dispar, si la fel dispar si cocalarii care asculta manele la telefon, mananca seminte si fac poze cu telefonul. E liniste. Ca in „Silent Night”.
Alina's Blog 